Toate trec, dar rămân în acelaşi loc!

De curând cineva mi-a spus: "ai răbdare o să treacă, stai liniştită". Am zis ok, la început şi am aşteptat "să treacă", însă apoi m-am gândit la acest "o să treacă" şi am ajuns la concluzia că e imposibil, că nu e deloc aşa, adică nimic nu trece, toate rămân. De fapt toate trec, dar rămân în acelaşi loc. Situaţiile alea aiurea, lacrimile, sentimentele nu trec, doar rămân în urmă. Nimic nu trece, toate se adună, te învaţă, îţi arată, dar nu trec, nimic nu trece. Dacă ne gândim la lucrurile care se presupune că au trecut o să le găsim la locul lor: lacrmi, bucurii, sentimente, simpatii şi antipatii, nu or să treacă niciodată, or să evoluezi, or să se transforme, dar tot or să conteze, nu or să treacă. Nimic nu trece pur şi simplu, toate lasă o urmă, chiar şi cele mai banale lovituri lasă un semn.
Şi ce e până la urmă trecerea asta? Nu ştiu de ce tot aşteptăm să treacă, când simpla definiţie a verbului "a trece" redă o continuitate, prin "a trece" nu înseamnă s-a sfârşit, ci a ajuns la un alt nivel, a devenit altceva, a mers mai departe. Toate lucrurile rămân acolo nu trec, însă timpul are un efect interesant asupra lor le transformă din lucruri prezente, în lucruri trecute şi pentru că nu se mai află în prezent considerăm că au trecut, dar nu ne dăm seama că prin aşteptare nu am făcut decât să le evităm în loc să le rezolvăm, de aici posibilitatea ca ele să revină şi să ne tulbure iarăşi, pentru că noi nu ştim nici de această dată cum să le abordăm. Cred că ar fi mult mai inteligent din partea noastră să nu lăsăm lucrurile să treacă de la sine, ci să acţionăm, să nu ne ascundem în spatele timpului!