Grown up

Vine o vreme în viață când devii în mod oficial adult. Și dintr-o dată ești suficient de în vârstă să votezi, să consumi alcool și să întreprinzi alte activități de adulți. Dintr-o dată oamenii se așteaptă să fi responsabil, serios, matur.capabili să punem în practică ce am învățat. Creștem, îmbătrânim, dar ne maturizăm vreodată cu adevărat? În unele privințe ne maturizăm, avem familii, ne căsătorim, divorțăm, dar în mare parte avem aceleași probleme pe care le aveam la 15 ani. Iar oamenii din jurul nostru se așteaptă să știm ceea ce facem și încotro mergem, se așteaptă să luăm decizii și să nu facem greșeli, cel puțin nu prea mari. Toată lumea se așteaptă să știm lucruri, să fim capabili să ne rezolvăm problemele, să nu ne plângem și să găsim de fiecare dată soluția. Este totuși bine să devii adult, să nu mai dai explicații, să nu conteze la ce oră intri în casă sau ce mănânci. Totuși uneori simți nevoia să ți se spună ce trebuie să faci, uneori ar fi mai bine să nu trebuiască să fi tu cel care decide, pentru că nu contează cât de înalți devenim, cât de mult îmbătrânim, tot ne împiedicăm, tot avem întrebări fără răspuns, rămânem pentru totdeauna tineri!

Ultima clipă

Se spune că simți când vei muri. Un sentiment, o privire, un miros ciudat ceva te anunță că e ultima zi. La ce te gândești după ce ai sentimentul că pentru tine nu mai există mâine? La ce ai făcut? Sau la ce ai fi vrut să faci? La persoanele care or să-ți simtă lipsa sau la cele pe care ai fi vrut să le cunoști? Începi să ai regrete sau nu? Începi să plângi sau devii puternic? Te împaci cu gândul că nu vei mai fii sau fugi oriunde vezi cu ochii încercând să eviți inevitabilul? Te simți gol, ca și cum viața s-a scurs din tine sau simți că ultima picătură de viață a umplut sufletul și a curs pe lângă tine? Ce simți când știi că urmează ultimul pas? Nimeni nu are timp să povestească, totul se întâmplă prea repede, dar cei de lângă tine văd, simt fiorul rece care închide pentru totdeauna niște ochi. E ultimul moment, e ultima răsuflare cum ai vrea să fie rapidă să nu simți nimic să se termine totul cât mai repede sau profundă să ai timp să o savurezi, să simți că ai trăit-o din plin, că ți-a ajuns în tot corpul? Cum reacționezi? Ce-ți trece prin minte? La ce te gândești? Închizi ochii sau rămâi cu ei deschiși în speranța că o să continui să mai vezi ceva? Strângi mâna altcuiva în speranța că te agăți de viața care curge prin el sau te iei în brațe și-ți spui în gând că e genericul final? Ți-e frică sau reușești să depășești teama? Îți mai pui întrebarea de ce sau înfrunți situația? O să poți oare să închizi ochii zâmbind? Tu ce ai face dacă ai știi că mâine e ultima zi din viața ta?

La revedere!

Astăzi am realizat că cel mai greu lucru e să spui „la revedere”! A trebuit să spun „la revedere” de mai multe ori decât mi-aș fi dorit, cred că toată lumea poate să spună asta, dar nu contează de câte ori o facem chiar dacă e pentru mai bine sau mai puțin bine tot doare! Deși nu vom uita niciodată la ce am renunțat ne datorăm nouă înșine să înaintăm, căci nu ne putem pune în fața schimbării. E înfricoșător să dai drumul mâinii care te-a ținut strâns când ai avut nevoie și te-a însoțit pe drumul tău care devenise al vostru. Nu e chiar atât de ușor să întorci spatele și să-ți continui drumul singur, fără acel cineva, chiar dacă știi că așa e mai bine. Și totuși de cât curaj ai nevoie să-ți ascunzi tremuratul vocii atunci când abia reușește să spună „la revedere”, sau măcar un simplu „pa”, de câtă putere ai nevoie să îți stăpânești lacrimile care îți încețoșează privirea. Și câtă nevoie ai apoi de putere și de curaj ca să poți continua să mergi de unul singur, pe un drum necunoscut.
Dar nu ne putem trăi viețile temându-ne mereu de următorul „la revedere” pentru că sunt șanse să nu se oprească. Totul e să-ți dai seama că orice „la revedere” e o șansă pentru un nou început!