Despre mine

Ploiesti, Romania
Hmm....ciudat. Mereu mi s-a părut destul de complicat să vorbesc despre mine, să mă descriu. Nu ştiu de ce , poate pentru că nu ştiu de unde să încep, cu ce să încep şi nici ce vor ceilalţi să afle mai exact despre mine sau doar pentru că nici eu nu ştiu exact cum sunt şi ce aş putea spune totuşi despre mine. Dar o sa încerc să-mi fac o scurtă descriere. Nu vreau să folosesc clişee de genul: sociabilă, dinamică, spirit de echipă, bla bla bla...O să vă spun că îmi place să fiu înconjurată de lume, îmi place să se ţină cont de părerea mea, ma atrag misterele şi chestiile dubioase, nu-mi place ploaia, urasc frigul, prefer vara, am o manie pentru cercei, vorbesc destul de mult uneori, iar alteori mai deloc, sunt foarte curioasă, ador marea, îmi place să fiu remarcată, sunt destul de calmă şi pot să am multă răbdare ... ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici momentan. Părţi din mine se vor vedea prin cuvinte.

joi, 12 noiembrie 2009

Dependență

Este uimitor câte lucruri care provoacă dependența există. Ar fi prea simplu să fie doar alcool, țigări și droguri. Cred că partea cea mai grea în a scăpa de dependențe este să vrei să scapi de ele, adică devenim dependenți cu un scop, simțim nevoia să fim dependenți, uneori avem nevoie să fim dependenți. Destul de des, poate prea des lucrurile care încep normal, făcând parte din viața ta depășesc limita, scapă de sub control. Euforie este ceea ce căutăm, euforie care face ca toate celelalte lucruri să dispară, să nu mai conteze. Nu căutăm extaz, simple momente de plăcere intensă, ne dorim fericire, pur și simplu fericire, de aceea devenim dependenți, pentru că nu ne putem mulțumi cu frânturi magice, ne dorim magie continuă. Devenim dependenți din prea multă dorință. Uităm să ne oprim și închidem ochii atunci când depășim linia și trecem în dependență. Nu realizăm unde trebuia să ne oprim pentru că e prea bine și pentru că vrem mai mult. Asta e problema, mereu vrem mai mult, nu ne putem împăca cu gândul că viața e compusă din clipe și frânturi de extaz, nu e o fericire continuă, însă noi vrem să o vedem astfel devenind dependenți de ceva sau de cineva care din când în când ne oferă o clipă de plăcere, iar noi sperăm să ne ofere și fericirea într-o zi.
Chestia despre dependență este că niciodată nu se termină cu bine, pentru că până la urmă orice ar fi fost de ne făcea să ne simțim euforici încetează să mai fie ok și începe să doară. Totuși se spune că nu renunți la obiceiuri până nu te lovești de fundul sticlei. Dar de unde știi când ești acolo? Pentru că nu contează cât de tare ne doare, uneori să renunți doare și mai tare.

marți, 3 noiembrie 2009

Oameni nepotriviți

Există oare oameni, persoane nepotrivite? Nepotrivite pentru ce? Pentru cine? Şi ce se înţelege prin "om nepotrivit"? Un om care este necorespunzător? Este atât de des utilizată expresia " nu eşti potrivit pentru mine" şi, mie cel puţin, mi se pare că are o conotaţie negativă. Adică dacă nu eşti potrivit eşti nepotrivit, nu eşti bun, eşti rău. Eu cred că nu există oameni nepotriviţi, toţi se potrivesc cuiva, la ceva şi dacă nu eu sunt persoana cu care se potrivesc asta nu înseamnă că am dreptul să-i numesc nepotriviţi. Doar pentru simplu fapt că au o altă viziune asupra vieţii, că pentru ei totul are un alt contur, nu înseamnă că sunt nepotriviţi, ci doar că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă, că avem alte interese, dorinţe, opinii. Dacă nu avem un sentiment de simpatie pentru anumiţi oameni nu înseamnă că ei sunt antipatici, ci doar că diferenţele dintre tine şi persoana respectivă sunt mai numeroase decât asemănările. Nu trebuie să îi convingem că părerile noastre sunt mai bune decât ale lor, trebuie doar să îi acceptăm, să vedem în ei o nouă sursă de informare asupra lucrurilor, o nouă concepţie, o nouă părere. Cu cât strângem mai multe păreri despre lucruri cu atăt aria noastră de cunoaştere se măreşte şi putem să vedem un singur fapt din mai multe unghiuri, să îl descifrăm mai uşor. Toţi oamenii sunt potriviţi, toţi te ajută chiar şi cei care reprezintă modelul: "aşa nu!"

Great expectations!

Nimeni nu se gândește la ce urmează să se întâmple. Toți credem că o să ne descurcăm de minune. De la început suntem plini de speranțe, speranțe de la oamenii din jurul nostru, de la noi, de la tot ce se întâmplă în jurul nostru. Avem așteptări de la cine vom fi, de unde vom fi și credem că totul o să fie bine. Dar pe parcurs totul în jurul nostru se schimbă, oamenii devin altcineva, viața ne duce în alte locuri de cât unde ne-am propus, noi devenim altcineva, cu speranțe și așteptări diferite. Ne dăm seama că nu ne descurcăm, că mereu intervine ceva, apar mereu alte și alte probleme. Ne trezim că habar nu avem ce facem și ce căutăm acolo și totuși chiar și atunci avem speranțe. Sperăm că o să fie bine, că o să revenim la planurile pe care ni le propusesem și că situația se va schimba. Și într-adevăr se schimbă, de fiecare dată se schimbă, niciodată aceeași, mereu ceva diferit și asta e ceva bun nu? Schimbarea e ceva bun!?! Schimbarea este poate singurul lucru bun într-o lume care se plafonează, care devine banală și lipsită de sens fără acest mic ingredient care este schimbarea. Ce e bun la schimbare este că nu știi când o să se întâmple și în ce fel. Ajungem astfel la imprevizibil.
Așteptările noastre de la viață sunt normale, oricine așteaptă ceva, dar când intervine imprevizibilul, neașteptatul, atunci trebuie să ne ținem bine pentru că în mod cert e momentul schimbării.
Orice am face avem speranțe, avem așteptări, ne dorim și vrem ceva. De la oameni, de la noi, de la viață, de la tot ce facem. Dar oare merităm?

luni, 2 noiembrie 2009

Toate trec, dar rămân în acelaşi loc!

De curând cineva mi-a spus: "ai răbdare o să treacă, stai liniştită". Am zis ok, la început şi am aşteptat "să treacă", însă apoi m-am gândit la acest "o să treacă" şi am ajuns la concluzia că e imposibil, că nu e deloc aşa, adică nimic nu trece, toate rămân. De fapt toate trec, dar rămân în acelaşi loc. Situaţiile alea aiurea, lacrimile, sentimentele nu trec, doar rămân în urmă. Nimic nu trece, toate se adună, te învaţă, îţi arată, dar nu trec, nimic nu trece. Dacă ne gândim la lucrurile care se presupune că au trecut o să le găsim la locul lor: lacrmi, bucurii, sentimente, simpatii şi antipatii, nu or să treacă niciodată, or să evoluezi, or să se transforme, dar tot or să conteze, nu or să treacă. Nimic nu trece pur şi simplu, toate lasă o urmă, chiar şi cele mai banale lovituri lasă un semn.
Şi ce e până la urmă trecerea asta? Nu ştiu de ce tot aşteptăm să treacă, când simpla definiţie a verbului "a trece" redă o continuitate, prin "a trece" nu înseamnă s-a sfârşit, ci a ajuns la un alt nivel, a devenit altceva, a mers mai departe. Toate lucrurile rămân acolo nu trec, însă timpul are un efect interesant asupra lor le transformă din lucruri prezente, în lucruri trecute şi pentru că nu se mai află în prezent considerăm că au trecut, dar nu ne dăm seama că prin aşteptare nu am făcut decât să le evităm în loc să le rezolvăm, de aici posibilitatea ca ele să revină şi să ne tulbure iarăşi, pentru că noi nu ştim nici de această dată cum să le abordăm. Cred că ar fi mult mai inteligent din partea noastră să nu lăsăm lucrurile să treacă de la sine, ci să acţionăm, să nu ne ascundem în spatele timpului!