Grown up

Vine o vreme în viață când devii în mod oficial adult. Și dintr-o dată ești suficient de în vârstă să votezi, să consumi alcool și să întreprinzi alte activități de adulți. Dintr-o dată oamenii se așteaptă să fi responsabil, serios, matur.capabili să punem în practică ce am învățat. Creștem, îmbătrânim, dar ne maturizăm vreodată cu adevărat? În unele privințe ne maturizăm, avem familii, ne căsătorim, divorțăm, dar în mare parte avem aceleași probleme pe care le aveam la 15 ani. Iar oamenii din jurul nostru se așteaptă să știm ceea ce facem și încotro mergem, se așteaptă să luăm decizii și să nu facem greșeli, cel puțin nu prea mari. Toată lumea se așteaptă să știm lucruri, să fim capabili să ne rezolvăm problemele, să nu ne plângem și să găsim de fiecare dată soluția. Este totuși bine să devii adult, să nu mai dai explicații, să nu conteze la ce oră intri în casă sau ce mănânci. Totuși uneori simți nevoia să ți se spună ce trebuie să faci, uneori ar fi mai bine să nu trebuiască să fi tu cel care decide, pentru că nu contează cât de înalți devenim, cât de mult îmbătrânim, tot ne împiedicăm, tot avem întrebări fără răspuns, rămânem pentru totdeauna tineri!

Ultima clipă

Se spune că simți când vei muri. Un sentiment, o privire, un miros ciudat ceva te anunță că e ultima zi. La ce te gândești după ce ai sentimentul că pentru tine nu mai există mâine? La ce ai făcut? Sau la ce ai fi vrut să faci? La persoanele care or să-ți simtă lipsa sau la cele pe care ai fi vrut să le cunoști? Începi să ai regrete sau nu? Începi să plângi sau devii puternic? Te împaci cu gândul că nu vei mai fii sau fugi oriunde vezi cu ochii încercând să eviți inevitabilul? Te simți gol, ca și cum viața s-a scurs din tine sau simți că ultima picătură de viață a umplut sufletul și a curs pe lângă tine? Ce simți când știi că urmează ultimul pas? Nimeni nu are timp să povestească, totul se întâmplă prea repede, dar cei de lângă tine văd, simt fiorul rece care închide pentru totdeauna niște ochi. E ultimul moment, e ultima răsuflare cum ai vrea să fie rapidă să nu simți nimic să se termine totul cât mai repede sau profundă să ai timp să o savurezi, să simți că ai trăit-o din plin, că ți-a ajuns în tot corpul? Cum reacționezi? Ce-ți trece prin minte? La ce te gândești? Închizi ochii sau rămâi cu ei deschiși în speranța că o să continui să mai vezi ceva? Strângi mâna altcuiva în speranța că te agăți de viața care curge prin el sau te iei în brațe și-ți spui în gând că e genericul final? Ți-e frică sau reușești să depășești teama? Îți mai pui întrebarea de ce sau înfrunți situația? O să poți oare să închizi ochii zâmbind? Tu ce ai face dacă ai știi că mâine e ultima zi din viața ta?

La revedere!

Astăzi am realizat că cel mai greu lucru e să spui „la revedere”! A trebuit să spun „la revedere” de mai multe ori decât mi-aș fi dorit, cred că toată lumea poate să spună asta, dar nu contează de câte ori o facem chiar dacă e pentru mai bine sau mai puțin bine tot doare! Deși nu vom uita niciodată la ce am renunțat ne datorăm nouă înșine să înaintăm, căci nu ne putem pune în fața schimbării. E înfricoșător să dai drumul mâinii care te-a ținut strâns când ai avut nevoie și te-a însoțit pe drumul tău care devenise al vostru. Nu e chiar atât de ușor să întorci spatele și să-ți continui drumul singur, fără acel cineva, chiar dacă știi că așa e mai bine. Și totuși de cât curaj ai nevoie să-ți ascunzi tremuratul vocii atunci când abia reușește să spună „la revedere”, sau măcar un simplu „pa”, de câtă putere ai nevoie să îți stăpânești lacrimile care îți încețoșează privirea. Și câtă nevoie ai apoi de putere și de curaj ca să poți continua să mergi de unul singur, pe un drum necunoscut.
Dar nu ne putem trăi viețile temându-ne mereu de următorul „la revedere” pentru că sunt șanse să nu se oprească. Totul e să-ți dai seama că orice „la revedere” e o șansă pentru un nou început!

Cine e de vină?

Mereu căutăm vinovați. Suntem niște persecutori, căutăm vinovați oriunde în jurul nostru. Spunem mereu e de vină el sau e de vină ea sau factorul x e de vină sau situația e singura vinovată. Câți dintre noi sunt capabili să-și recunoască greșelile? Câți dintre noi pot spune „Da, eu sunt singurul vinovat!” ? Prea puțini. Nu suntem capabili să ne asumăm propriile fapte, consecințele propriilor fapte cu tot ce implică acestea. Suntem atât de imaturi încât nu putem admite faptul că alegerile noastre nu sunt întotdeauna cele mai bune și câteodată greșim, iar singurii vinovați suntem noi pentru că mereu sunt alegerile noastre, noi decidem, uneori poate influențați dar tot noi suntem cei care facem alegerea.
Expresia care mi se pare amuzantă, penibilă într-o oarecare măsură e „Nu e vina mea, așa a fost să fie”. Cum să invoci asemenea motive? Deși cred că toate se întâmplă cu un motiv, nu văd cum ai putea să folosești acest banal clișeu și pentru ce până la urmă? În fața cui vrem să părem nevinovați? Pentru cine încercăm să găsim vinovați? În fața cui vrem să ne scoatem? În fața celorlalți? Nici asta nu pot să înțeleg. Pentru că tu știi cine este vinovat, știi cine a greșit și a cui a fost vina. Și încercarea de a găsi alt vinovat, încercarea de a ieșii cu mâinile curate ca să zic așa este inutilă pentru că la final modul în care te vezi tu pe tine este singurul care contează. Nu contează dacă ceilalți te văd vinovat atunci când tu știi că nu ești (nu mă refer la procese, judecăți sau lucruri de genul ăsta unde chiar e important cum te văd ceilalți) pentru că tu ești cel care trebuie să stea tot timpul cu tine, de fapt nu trebuie e obligat. Important este să fi capabil să-ți recunoști vina măcar atunci când rămâi tu cu tine dacă îți este greu să o faci în fața celorlalț. Este trist să ajungi să te minți tu pe tine, să trăiești într-o lume pe care ți-ai creat-o tu, o lume din minciuni.

Dependență

Este uimitor câte lucruri care provoacă dependența există. Ar fi prea simplu să fie doar alcool, țigări și droguri. Cred că partea cea mai grea în a scăpa de dependențe este să vrei să scapi de ele, adică devenim dependenți cu un scop, simțim nevoia să fim dependenți, uneori avem nevoie să fim dependenți. Destul de des, poate prea des lucrurile care încep normal, făcând parte din viața ta depășesc limita, scapă de sub control. Euforie este ceea ce căutăm, euforie care face ca toate celelalte lucruri să dispară, să nu mai conteze. Nu căutăm extaz, simple momente de plăcere intensă, ne dorim fericire, pur și simplu fericire, de aceea devenim dependenți, pentru că nu ne putem mulțumi cu frânturi magice, ne dorim magie continuă. Devenim dependenți din prea multă dorință. Uităm să ne oprim și închidem ochii atunci când depășim linia și trecem în dependență. Nu realizăm unde trebuia să ne oprim pentru că e prea bine și pentru că vrem mai mult. Asta e problema, mereu vrem mai mult, nu ne putem împăca cu gândul că viața e compusă din clipe și frânturi de extaz, nu e o fericire continuă, însă noi vrem să o vedem astfel devenind dependenți de ceva sau de cineva care din când în când ne oferă o clipă de plăcere, iar noi sperăm să ne ofere și fericirea într-o zi.
Chestia despre dependență este că niciodată nu se termină cu bine, pentru că până la urmă orice ar fi fost de ne făcea să ne simțim euforici încetează să mai fie ok și începe să doară. Totuși se spune că nu renunți la obiceiuri până nu te lovești de fundul sticlei. Dar de unde știi când ești acolo? Pentru că nu contează cât de tare ne doare, uneori să renunți doare și mai tare.

Oameni nepotriviți

Există oare oameni, persoane nepotrivite? Nepotrivite pentru ce? Pentru cine? Şi ce se înţelege prin "om nepotrivit"? Un om care este necorespunzător? Este atât de des utilizată expresia " nu eşti potrivit pentru mine" şi, mie cel puţin, mi se pare că are o conotaţie negativă. Adică dacă nu eşti potrivit eşti nepotrivit, nu eşti bun, eşti rău. Eu cred că nu există oameni nepotriviţi, toţi se potrivesc cuiva, la ceva şi dacă nu eu sunt persoana cu care se potrivesc asta nu înseamnă că am dreptul să-i numesc nepotriviţi. Doar pentru simplu fapt că au o altă viziune asupra vieţii, că pentru ei totul are un alt contur, nu înseamnă că sunt nepotriviţi, ci doar că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă, că avem alte interese, dorinţe, opinii. Dacă nu avem un sentiment de simpatie pentru anumiţi oameni nu înseamnă că ei sunt antipatici, ci doar că diferenţele dintre tine şi persoana respectivă sunt mai numeroase decât asemănările. Nu trebuie să îi convingem că părerile noastre sunt mai bune decât ale lor, trebuie doar să îi acceptăm, să vedem în ei o nouă sursă de informare asupra lucrurilor, o nouă concepţie, o nouă părere. Cu cât strângem mai multe păreri despre lucruri cu atăt aria noastră de cunoaştere se măreşte şi putem să vedem un singur fapt din mai multe unghiuri, să îl descifrăm mai uşor. Toţi oamenii sunt potriviţi, toţi te ajută chiar şi cei care reprezintă modelul: "aşa nu!"

Great expectations!

Nimeni nu se gândește la ce urmează să se întâmple. Toți credem că o să ne descurcăm de minune. De la început suntem plini de speranțe, speranțe de la oamenii din jurul nostru, de la noi, de la tot ce se întâmplă în jurul nostru. Avem așteptări de la cine vom fi, de unde vom fi și credem că totul o să fie bine. Dar pe parcurs totul în jurul nostru se schimbă, oamenii devin altcineva, viața ne duce în alte locuri de cât unde ne-am propus, noi devenim altcineva, cu speranțe și așteptări diferite. Ne dăm seama că nu ne descurcăm, că mereu intervine ceva, apar mereu alte și alte probleme. Ne trezim că habar nu avem ce facem și ce căutăm acolo și totuși chiar și atunci avem speranțe. Sperăm că o să fie bine, că o să revenim la planurile pe care ni le propusesem și că situația se va schimba. Și într-adevăr se schimbă, de fiecare dată se schimbă, niciodată aceeași, mereu ceva diferit și asta e ceva bun nu? Schimbarea e ceva bun!?! Schimbarea este poate singurul lucru bun într-o lume care se plafonează, care devine banală și lipsită de sens fără acest mic ingredient care este schimbarea. Ce e bun la schimbare este că nu știi când o să se întâmple și în ce fel. Ajungem astfel la imprevizibil.
Așteptările noastre de la viață sunt normale, oricine așteaptă ceva, dar când intervine imprevizibilul, neașteptatul, atunci trebuie să ne ținem bine pentru că în mod cert e momentul schimbării.
Orice am face avem speranțe, avem așteptări, ne dorim și vrem ceva. De la oameni, de la noi, de la viață, de la tot ce facem. Dar oare merităm?