Superstiții

Fie că recunoaștem sau nu toți avem superstițiile noastre. Un obiect pe care îl purtăm cu noi pentru noroc, niște cuvinte pe care le rostim ca și cum ne-ar ajuta să facem magie, gesturi, ritualuri, ordinea în care facem lucrurile, toate devin superstiții. De ce ne bazăm pe superstiții? Pentru că suntem destul de inteligenți în cât să ne dăm seama că nu avem toate răspunsurile. Pisica neagră care ne trece prin față devine semn rău, un bănuț pe care îl ridici de pe jos este noroc, să treci pe sub scară iarăși nu e ok, ce să mai zic de zilele de 13. Credem în superstiții când nu avem încredere în noi, când nu știm ce să facem, când nimic altceva nu ne poate ajuta. Uneori funcționează, alteori nu, cu toate astea continuăm să credem în aceleași superstiții. Probabil astfel luăm deciziile mai ușor, dar când nu ești sigur e mai bine să nu intervii în superstiții, e bine să faci totul ca de fiecare dată, cine știe poate chiar funcționează.

De-a v-aţi ascunselea cu destinul

Destul de ciudat, nu? Orice am face unele lucruri sunt inevitabile. Oricât am încerca să fugim nu vom reuși niciodată. Pur și simplu nu avem scăpare. Suntem prinși în ghearele destinului. Avem o singură șansă. Din păcate în viață nu avem opțiunea ”undo” să mergem mai întâi să vedem cum e și, dacă ceva nu ne place, să încercăm una dintre celelalte variante. Nu ne putem schimba destinul. Dacă am făcut o alegere trebuie să mergem cu ea până la capăt. Ne ascundem, ocolim, fugim, însă în mod inutil, orice am face, destinul își urmează cursul până ne lovim de alte locuri în care trebuie să alegem. E ca în filmele de groază ești mereu urmărit și orice ai face nu poți să scapi, e mereu în spatele tău și de fiecare dată apare de unde te aștepți mai puțin.
Dar destinul nu este atât de rău, noi suntem răi cu el. Îl învinuim mereu pentru alegerile noastre proaste. Dacă ceva nu merge bine e clar, destinul este singurul vinovat, a fost mâna destinului. Mda...sigur! După ce că fugim și ne ascundem de el, iar el săracul trebuie să alerge după noi, să ne caute, să ne îndrume spre destinație mai aruncăm și vina asupra lui pentru toate lucrurile pe care noi le-am greșit în viață. Ne-am obișnuit să scăpăm de orice vină, orice greșeală punând totul pe seama bietului destin. Și da, nu el hotărăște pentru noi, ci noi suntem singrii care decidem. Doar că el nu ne lasă să ne schimbăm deciziile luate atâta tot. E clar, în viață trebuie să fii hotărât, să știi ce vrei, n-ai timp să greșești, n-ai timp să stai să te gândești la ce vrei să faci. Totul se mișcă foarte repede, iar dacă nu știi ce vrei să faci, nu știi spre ce direcție să te îndrepți este posibil să pierzi, asta desigur dacă nu cumva ești însoțit de mult noroc și de o intuiție extraordinară. Deci nu mai pierde timpul aiurea încercând să fugi, oricum n-ai scăpare, mai bine te-ai gândi ce vrei cu adevărat ca să știi ce să alegi la momentul respectiv.

Uneori o simplă îmbrăţişare îţi schimbă ziua

Trinc: idee!

Mi-am dat seama de curând că noi, oamnenii suntem într-o continuă mişcare. Ne este imposibil să nu ne mişcăm. Chiar dacă am sta nemişcaţi tot ne-am afla oarecum în mişcare, pentru că, după cum bine ştim, planeta noastră scumpă şi dragă, Pământul se învârte. Deci, practic ca să rămânem în acelaşi loc ar trebui să alergăm, nu? Să ne împotrivim mişcării de rotaţie a Pământului. Şi totuşi asta ar însemna să ne mişcăm. Dar ne-am mişca pe loc, ca să zic aşa. Ca să rămânem în acelaşi loc trebuie să alergăm mai mult decât trebuie să alergăm pentru a ajunge într-un alt loc. Hmm ... asta a sunat inteligent. Nu? Dacă stai să te gândeşti chiar şi în viaţă consumi mai multă energie păstrând ceea ce ai, decât pentru a obţine altceva. E oarecum logic, deşi sună atât de ilogic. Adică logic ar fi ca după ce ai găsit ceea ce căutai să stai să te odihneşti şi să te bucuri de acel ceva, însă asta ar însemna ca acel ceva să fie banal, să nu fi meritat să fie găsit pentru că te face să te plafonezi, pe când dacă acel ceva te face să te străduieşti mai mult atunci când deja l-ai obţinut, asta înseamnă că a meritat cu adevărat, că este exact ce aveai nevoie pentru a ieşi din cotidian şi din banalitate. Ar trebui să apreciem mult mai mult lucrurile care ne fac să luptăm pentru ele decât cele pe care le obţinem destul de uşor, căci acestea sunt cele care merită cu adevărat, iar dacă nu le poţi obţine nu înseamnă că aşa a fost să fie, înseamnă că nu te-ai străduit suficient, înseamnă că nu ai vrut cu adevărat acel lucru. Îmi place să cred că nu există lucruri imposibile şi că într-un fel sau altul orice este realizabil.

Mâine, astăzi va fi ieri!

E incredibil cât de repede trece timpul, iar noi nu realizăm cât de important este să profităm de el. Să iertăm, să iubim necondiţionat, să facem ceea ce ne dorim, să fim ce vrem, să avem cât mai puţine regrete şi să nu ne fie ruşine de propriile noastre alegeri. Asta este cel mai important. Pentru că indiferent de ceea ce facem, de unde suntem, de ce profesie avem totul se termină la un moment dat şi riscăm să fim singuri, iar ăsta este cel mai dureros lucru. Nu mai contează nimic atunci când lângă tine e doar un mare gol. Suntem incapabili să înţelegem acest lucru şi cel mai trist este că iubeşti sau nu viaţa continuă, iar tu rişti să pierzi cele mai frumoase clipe. Citeşti prea mult ca să poţi fi înţelept şi gândeşti prea mult ca să mai poţi fi frumos. Uiţi de tine însuţi, te pierzi în banalitate şi în cotidian. Nu mai ştii cine eşti şi ce vrei, ajungi să te transformi în ce îşi doresc ceilalţi să fii. Urmezi pur şi simplu acelaşi drum ca ceilalţi, efectul de turmă ca să zic aşa, mergi şi tu unde merge restul lumii. Nu reuşeşti să te sustragi din ritmul şi din cotidianul lor, nu mai poţi să te individualizezi. Urmezi aceleaşi standarde. Nu mai ai timp să te găseşti prin mulţimea de oameni, nu te mai vezi pe tine, vezi doar pe cineva care îţi seamănă, dar care este un produs al celorlalţi. Trebuie să riscăm să facem ce vrem noi cu adevărat ca la sfârşit să putem spune: Da, ăsta sunt eu! Trebuie să profităm de fiecare clipă, să nu ne oprim, să mergem mereu cu ochii în interiorul nostru unde vom găsi direcţia spre care să ne îndreptăm.

Cine suntem?

Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Ştim doar ce ne-au spus cei care au fost aici înaintea noastră, însă nimic clar. Cum am ajuns aici? Cu ce scop? Nu ştim nimic. N-avem idee ce a fost, ce este sau ce va urma, ştim doar că existăm. Nu avem răspunsuri la întrebările esenţiale, dar cu toate astea căutăm rezolvarea problemelor mărunte. Ne dăm singuri o identitate, un loc din care se presupune că suntem şi fiecare are impresia că ştie către ce se îndreaptă. Ce ştim noi de fapt? Nimic. Nu ştim cine suntem şi încercăm o viaţă întreagă să ne descoperim, nu ştim dacă în spatele acestei vieţi se mai află ceva. Începem să învăţăm încă de mici tot felul de lucruri şi continuăm să învăţăm toată viaţa, cu toate astea nimeni nu a reuşit până acum să răspundă la cele mai simple întrebări. Nimeni nu cunoaşte cele mai importante răspunsuri. Suntem o mare enigmă. Nişte fiinţe care îşi transmit una alteia anumite teorii cu privire la viaţă. Nici măcar nu-şi mai pun anumite întrebări, nici nu se mai pune problema căutării unor răspunsuri. Pierdem esenţialul, ne axăm prea mult pe detalii. Nu ne mai interesează, pur şi simplu. Suntem indiferenţi, ignoranţi, nepăsători atăt în ceea ce priveşte societatea, cât şi faţă de propria persoană. Nu ne cunoaştem pe noi înşine şi ne dorim să-i înţelegem şi să îi cunoaştem pe cei din jurul nostru. Suntem de neînţeles. Sunt momente în care nici noi înşine nu ne putem înţelege. Nu ştim ce vrem. Alergăm mereu după ceva, însă atunci când îl găsim ne dorim altceva.
Ce vrem de fapt? De ce suntem? De ce tocmai acum? Ce trebuie să facem? ...Atâtea întrebări..Pentru ce?